Câteodată, găsești acea carte, CARTEA, care îți dă bătăi de cap. Poate nu e momentul potrivit pentru ea sau poate ești într-o dispoziție ce nu îți permite să vă uniți gândurile. Cel puțin astea sunt scuzele mele preferate. «Încă de pe atunci vulpea era vânătorul» de Herta Müler, este, din punctul meu de vedere, o carte de non-sensuri logice, ca o tablă de șah pe care joci de fapt dame-șah.
"Şi oamenii, acolo unde cade lumina din negrul ochiului, stau la țară, au locuri sub picioare, care le urcă abrupt înspre gâtlejuri şi le coboară abrupt pe spinări."
Pagina 24
"Lei goi, albi ca nişte câni ninşi şi îngeri goi, fără aripi, ca nişte copii ninşi."
Să citeşti CARTEA este o provocare, să o înțelegi e posibil precum înotatul prin lava fierbinte.(înotatul este o acțiune posibilă, dar lava fierbinte o face o acțiune împosibilă)
"Niciodată nu ştii dacă ceea ce gândeşti va deveni o propoziție sonoră sau un nod în gât."
"Sub suflarea fricii începi să ai auzul limpede."
Pagina 37
Două citate care au devenit, instant, motivația mea de a afla finalul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.