Amintiri despre “Memoriile unei gheișe”

“– Elle, trebuie să citești cartea asta!”

“-Da, Jolie, o voi citi.” Am spus ȋn timp ce o așezam sub celelalte patru cărți de pe lista mea de așteptare.

“-Elle, ai citit-o?... Elle, trebuie să o citești… Elle, citește-o!” Si am cedat. Am blocat orice fel de activitate, am scos cartea din sertar și m-am așezat cana de ceai la ȋndemână: Nota traducătorului.

Majoritatea persoanelor, când citesc o carte, sar peste prefață/introducere/notă etc, cum evit și eu reclamele publicitare de la cinema, cele 15 minute cât se poate de plictisitoare ȋnainte de cele aproximativ 90 de minute de acțiune. Eu ador aceste pagini care despart coperta de capitolul 1. Pentru mine sunt precum antreul din ceea ce urmează a fi un prânz copios.

Mi-a stârnit imediat curiozitatea: o gheișă ȋn New York ȋși expune viața la o ceașcă de ceai. Atât de extravagant și exotic, ȋn același timp, va fi exact pe gustul meu. Insă nu am anticipat că până să ajung la pagina 79, când am luat o pauză, eu deja uitasem unde sunt. Eram ȋndrăgostită de acel peisaj trist, mâhnită de suferințele prin care avea să treacă acea fetiță și fascinată de metoforele ce au colorat ȋntreg romanul.

Dacă ȋn mod normal aș fi extras cel puțin 5-6 pagini de citate, de data aceasta nu am reușit să ȋmi notez mai multe de câteva fraze, pentru că toate cele 500 de pagini au fost picturi murale pentru imaginația mea. Comparațiile de genul: “frumusețea ȋnsăși m-a izbit ca un fel de melancolie dureroasă” au fost cele mai aprinse culori pe care le-aș fi putut vedea vreodată.

Nu puteam exprima mai bine impresia pe care mi-a lasat-o “Memoriile unei gheișe”, decât astfel:

                “… mintea mea era ca o grădină ȋn care florile abia scoteau capul din pământ și nu puteai ghici cum aveau să arate.” Pagina 188

Mă bucur că te-am ascultat, Jolie!